Click here to edit title

Scurtă trecere în revista a temelor adordate în cartea Adult Children of Emotionally Immature Parents - Lindsay

Menționez că pe baza acestei cărți sunt fundamentate o parte din sedințele pe care le derulez, în special cu pacienții care au trăsături de personalitate specific borderline, împreună cu părinții acestora, pentru a re-echilibra relația lor.

Cele 4 tipuri de parinti imaturi emotional

Parintele condus de emotii oscileaza intre momente de supraimplicare si retragere emotionala brusca. Este coplesit de emotii si se bazeaza pe ceilalti sa ii ofere stabilitate, este cel mai imatur dintre cele 4 tipuri de parinti.

Un copil care creste alaturi de un parinte condus de emotii ajunge sa fie extrem de atent la starile emotionale ale celorlalti, este mereu in garda si tinde sa faca mai mult pe placul celor din jur, sperand ca asa va obtine atentie, apreciere, validare, iubire.

Parintele supra-motivat este  orientat catre rezultate si foarte ocupat. Este perfectionist atat in cu sine, cat si cu ceilalti, are o nevoie mare de control si intra in spatiul privat al copilului incercand sa controleze viata acestuia.Din exterior pare cat se poate de normal si este foarte implicat in viata copilului, dar nu tine cont de realitatea copilului, de varsta lui, de nevoile lui de dezvoltare, de emotiile acestuia sau pur si simplu de faptul ca e nevoie ca copilul sa isi doreasca el anumite lucururi, nu sa ii fie indesate tot timpul alte activitati in program.

Acesta pare mai degraba un pacat modern in ceea ce priveste stiluri de parenting, desi existau si mai demult acei parinti care incercau sa ii determine pe copii sa le indeplineasca toate acele nevoi nesatisfacute sau fantasme pe care ei nu si le indeplinisera in propria viata.

Problemele unui copil crescut de un astfel de parinte vin din faptul ca va trai stari de depresie, de demotivare deoarece fie s-a obisnuit sa fie cineva care sa ii dicteze ce sa faca, fie are stari de burn-out inca din tinerete; sau va trai un sentiment constant de neimplinire din cauza gandului ca ar trebui sa faca constant mai mult, mai bine sau cu totul altceva decat ceea ce fac deja.

Parintele pasiv " te iubeste, dar nu te poate ajuta", este parintele cel mai putin nociv, dar neaga sau minimalizeaza problemele copilului.

Este parintele care atunci cand apar probleme reale aplica politica strutului, este cel care poate inchide ochi in fata unui abuz sau care nu face fata situatiilor emotionale intense. Din pacate pentru copil, este genul de parinte care nu pune limite si nu il ajuta pe copil sa se simta in siguranta.

Devine, uneori, parintele preferat al copilului, deoarece este capabil sa ofere afectiune si empatie, atat timp cat nevoile copilului nu interfereaza cu cele proprii.

Parintele pasiv foloseste deseori copilul ca sa isi satisfaca nevoia de atentie, de admiratie si de validare, fara sa ii poata fi cu adevarat alaturi copilului in momentele sale dificile.

Copilul care creste cu un astfel de parinte invata ca trebuie sa devina foarte independent, ca nu se poate baza pe cei din jur pentru ajutor si nu stie cum sa ceara sau sa primeasca ajutorul. Un alt efect este ca deseori va dezvolta multe abilitati prosociale, se va face usor placut de ceilalti, va face multe lucruri ca sa ii multumeasca pe cei din jur, insa cu costul propriei individualitati.

Parintele indisponibil  pare ca are un zid in jurul lui, nu este deloc disponibil emotional si nu simte nevoia de intimitate emotionala, uneori nu o tolereaza nici cand vine din partea celorlalti. Are cel mai scazut nivel de empatie dintre toate cele patru tipuri de parinti.

In astfel de situatii copilul simte ca parintele ar fi mai bine daca el nu ar exista, din aceasta cauza de multe ori este foarte linistit, cuminte si nu face nimic din ce ar putea sa il supere pe parinte.

Din ce am vazut eu, un copil crescut de un parinte cu un astfel de comportament ajunge sa isi nege, sa isi limiteze partea emotionala si sa traiasca foarte mult in zona cognitiva si intelectuala.

Un altfel de CV – sau despre cum vocația te poate salva

Am fost un copil care învața cu plăcere, mai puțin cand aveam teme suplimentare peste vară la mate. Am mers la olimpiade, am intrat la liceu la info, m-am transferat apoi la filologie pentru că îmi plăceau mai mult științele umaniste.

Am dat la facultatea de psihologie, dar am picat prima sub linie. Era în 1997. Nu existau încă locuri cu taxă. Am fost îndrumată de părinți să fac altceva dacă nu am intrat la facultate- am facut postliceală sanitară, apoi am ales să mai fac o facultate la Cluj, Științe Economice, unde am și avut mai multe joburi să mă întrețin pe parcurs (am fost câteva luni vânzătoare, alte câteva chelneriță, apoi mai mulți ani am facut Costumer support pentru service-ul HP din Cluj).

Am fost încântată după ce mi-am luat licența ca economistă și după vreo două joburi aiurea, în care am stat câte o lună două, am început să lucrez pe achiziții externe pentru o firmă românească mare. Mă simțeam de parcă mi-am atins visul cu mâna. Eram în 2006, mă căsătorisem cu un an în urmă aveam un job pe care il iubeam.

Nu bănuiam că linistea nu va ține mult.

A căzut ca din cer vestea că fratele meu a murit, apoi la câteva săptămâni – am aflat că sunt însărcinată. Cu gemene. Din persoana activă,sociabilă – a fost un șoc – să stau la pat câteva luni și să mă rog să duc sarcina suficient cât să fie ok bebelușii,ceea ce din fericire s-a întâmplat – fetițele au fost bine, a început apoi stresul și oboseala aferentă când ai doi bebeluți și nu ai multe ajutoare.

Am revenit la job după doi ani, in 2010, in plină criza economică. Mi-au dat alt job la firmă. Un job care nu se potrivea deloc cu mine – manager de depozit . Cu naveta în Apahida . După aproape un an , în toamna, când virozele îmi țineau copii mai mult acasă decât la grădiniță iar starea mea de oboseală era îngrijorătoare – am ales să îmi dau demisia, să stau cu copiii peste iarnă și să caut alt job.

Am revenit la muncă după aproape un an - manager al unei firme subcontractoare, la Nokia. Deși la job aveam mult stres și responsabilitate – a fost o perioadă în care înfloream.Din pacate ...în mai puțin de doi ani aveam să trec printr-o nouă experiență grea- închiderea fabricii. Alt stres, alte batai de cap, iar in următoarele luni, cautand un alt job am făcut o depresie de toată frumusețea ( dar nu știam la momentul respectiv că asta înseamnă sau ce ar trebui să fac). Toată viața muncisem pentru a avea un CV bun – acum ...nimănui nu-i păsa de el și părea că nimic bun nu se arăta pentru mine nicăieri.

La un moment dat am mers la workshop de tip NLP. Acolo am avut o revelație în timpul unui exercițiu cand mi-am dat seama că era o posibilitate pe care nu luasem în calcul - în loc să caut alt job, în aceeași lume corporate, să investesc în formare și dezvoltare personală, să pot lucra pe cont propriu.

Am început facultatea de psihologie. Era ceva ce visasem cu 15 ani în urmă. Între timp fetițele începeau școala. Am reusit să lucrez part-time trainer, sa fac facultatea și să ma ocup mai mult de copii. Am putut alternativ cu soțul, să le ducem la activități suplimentare, să nu stea prea mult la afterschool, etc, iar pentru copii a fost bine așa, după cum ne-au spus adesea

Pentru a scurta putin lungul demers al re-orientării profesionale spre psihoterapeut am făcut anul trei de facultate în paralel cu primul an de master. Am descoperit după câteva luni după ce am început doi ani în unul că am ceva probleme de sănătate – bani,griji, intervenții chirurgicale, etc...printr-un efort supraomenesc am reușit să și termin cu bine     Am reușit nu doar să iau cu bine toate examenele, dar m-am implicat în tot ce s-a putut suplimentar pentru a învăța – am facut terapie și evaluare probono, am ajutat pe toți cei pe care puteam pentru examene sau licență . Cand am terminat masterul am îndrăznit să visez mai departe și am început doctoratul.

Acum, în sinea mea am ajuns suficient de sus, fie că fac training, coaching, terapie sau predau studenților, îmi dau seama că pun sens și mă împlinește munca mea. După mai mult de cinci ani de activitate lucrez cu aceeasi dedicare ca la inceput, multumindu-mi in gand, adesea, pentru stoicismul cu care am rezistat in perioada de reorientare profesională.

Cel mai important este că acum, când am o perioadă grea, o experiență dificilă nu ma mai gandesc ca nu e nimic bun nicăieri pentru mine și

in plus, cunosc zilnic oameni extraordinari pe care îi ajut să crească, în sinea lor, de la “Nu e nimic bun pentru mine, nicăieri “ la “Lumea întreagă e aici, în inima mea”.

Tehnicile de relaxare sunt activitati prin care se urmareste scaderea nivelului de activare a organismului; starea de relaxare se caracterizeaza fiziologic prin relaxare musculara, prin readucerea pulsului si tensiunii arteriale inspre parametrii normali, incetinirea ritmului respirator si cresterea amplitudinii respiratiei; la nivel psihologic se caracterizeaza printr-o stare de detasare, de impacare, de liniste.

Numeroase studii au demonstrat utilitatea tehnicilor de relaxare pentru tonusul organismului, ca si strategie de preventie, prin cresterea imunitatii dar si de interventie pentru ameliorarea simptomelor in boli cardiovasculare spre exemplu ; ele optimizeaza si starea de bine subiectiva, psihologica.

Printre cele mai cunoscute tehnici de relaxare sunt trainingul autogen si relaxarea musculara progresiva, parte integranta a terapiei cognitiv comportamentale pentru anxietate si depresie , dar si pentru combaterea stresului, deoarece reduc considerabil simptomele asociate acestora (Manzoni ,2008).

Aceste tehnici se bazeaza in primul rand pe relaxarea musculaturii corpului, segment cu segment. Este ideal a le asocia si cu exercitii fizice, pentru reducerea hiperactivarii fiziologice. In starea de relaxare obtinuta prin astfel de tehnici se pot folosi si formule intentionale, scurte afirmatii care, asociate repetat cu starea de relaxare, ajung sa aiba efect rapid, inclusiv in momentele dificile.

Un exemplu de formula intentionala este “ Sunt puternic, rezist la provocari”, dar fiecare persoana isi poate gasi propria sa formula intentionala, care poate fi adresata si simptomelor precum durere cronica sau migrena. (Smith, J. C. (2005). Relaxation, meditation, & mindfulness)

Un alt tip de tehnici, cu efecte inclusiv de relaxare sunt cele de meditatie si mindfulness, care ne invata sa ne ancoram in prezent, sa ne raportam la el intr-o maniera detasata, cu acceptare si curiozitate.

Dintre tehnicile de tip mindfulness , respiratia mindfulness este frecvent recomandata pentru relaxare, dar si ca strategie de reglare emotionala, pentru momentele de mare incarcatura emotionala, cand suntem coplesiti de furie sau de frica. Studiile arata ca prin meditatie de tip mindfulness se poate realiza o detasare adecvata de gandurile si imaginile repetitive nedorite, de ingrijorarile persistente, dar si de durere cronica sau alte simptome ale unor boli (Kabat-Zinn, 2003).

Dintre tehnicile de meditatie de inspiratie budhista un alt exemplu elocvent este si meditatia pentru dragoste si bunatate (loving kindness meditation) .

S-au demonstrat efecte pozitive ale acestui tip de meditatiei asupra starii fizice si psihice a indivizilor datorate relaxarii, precum si modificarii nivelului de emotii pozitive. In psihologia pozitiva exista o serie de teorii consacrate (de exemplu“broaden and build theory ”) care explica efectul de spirala ascendenta a emotiilor pozitive, care prin deschiderea spre lume, spre ceilalti, ne ajuta sa ne largim repertoriul de activitati, reactii, interese; cresterea emotiilor pozitive este si cauza si efect in aceasta spirala ascendenta.

Pentru a testa aceasta teorie, B. Fredrickson a folosit, in cadrul unui studiu amplu realizat intr-o firma mare de IT, meditatia de tip loving kindness pentru a induce emotii pozitive, deopotriva cu relaxarea. Aceasta meditatie indeamna spre acceptare, bunatate, iubire catre sine, catre cei din jur, catre intreaga natura. (Fredrickson, 2008).

S-a observat ca la finalul celor 7 -8 saptamani , in care cei 100 de participanti au practicat 15-20 minute pe zi, ghidati, meditatie de tip loving kindness, acestia au avut rezultate remarcabile fata de grupul de control. Meditatia s-a asociat cu o crestere constanta, semnificativa a nivelului de emotii pozitive precum bucurie, recunostinta, multumire, curiozitate, speranta. Aceasta crestere s-a asociat ulterior cu o imbunatatire a resurselor – identificare si testare de solutii pentru probleme, cresterea suportului social, imbunatatirea tonusului organismului ( studii separate arata si cresterea imunitatii), acestea asociindu-se cu un nivel semnificativ mai mare al satisfactiei de viata la final de studiu.

Autoarea acestor teorii, Barbara Fredrickson spune foarte plastic in prezentarea studiului “inimile deschise construiesc vieti frumoase”.

Un aspect important in practicarea tehnicilor de relaxare, atat musculara cat si de meditatie sau mindfulness, este faptul ca efectele nu apar imediat,sunt ascendente, la inceput este un proces nefamiliar, uneori privit cu neincredere, persoanele simt uneori ca se plictisesc, ca nu se descurca suficient de bine, si trebuie invatate sa depaseasca, cu rabdare, aceasta faza initiala (aspecte evidentiate si de Kabbat-Zinn, in 2005).

In concluzie, indiferent de tipul de relaxare pe care il alegeti, se poate obtine un efect net superior prin cultivarea emotiilor pozitive, prin meditatia de tip loving kindness sau prin cateva comportamente simple, carora adesea nu le acordam suficienta atentie:

• a zambi , cat de mult, cat de des;

• a darui, suport emotional si resurse, individual sau prin organizatii ;

• a primi, un compliment, o mana de ajutor, o incurajare, cand ii sunt oferite.

• a vorbi, a se uita in ochii celorlalti, a se conecta cu persoanele semnificative, dar si cu celelalte persoane cu care interactionam.

• a asculta, cu deschidere si curiozitate, chiar si pe cei cu pareri diferite.

• a trata cu afectiune si prietenie, nu doar pe cei dragi ci si pe sine sau pe cei cu care relationam mai dificil.

Fiind relaxat, congruent cu sine si conectat cu ceilalti creste nivelul de emotii pozitive, creste deschiderea spre solutii la problemele cu care ne confruntam, scade tendinta spre (auto)critica si perfectionism disfunctional. Se obtine astfel imbunatatirea relationarii cu sine si mediul si cresterea sanselor de realizare a obiectivelor personale pe termen lung.

Referinte bibliografice

Smith, J. C. (2005). Relaxation, meditation, & mindfulness: A mental health practitioner's guide to new and traditional approaches. Springer Publishing Company.

Manzoni, G. M., Pagnini, F., Castelnuovo, G., & Molinari, E. (2008). Relaxation training for anxiety: a ten-years systematic review with meta-analysis. BMC psychiatry, 8(1), 1.

Kabat‐Zinn, J. (2003). Mindfulness‐based interventions in context: past, present, and future. Clinical psychology: Science and practice, 10(2), 144-156.

Fredrickson, B. L., Cohn, M. A., Coffey, K. A., Pek, J., & Finkel, S. M. (2008). Open hearts build lives: positive emotions, induced through loving-kindness meditation, build consequential personal resources. Journal of personality and social psychology, 95(5), 1045.

Mindfulness este este un concept umbrela, care se refera la a fi ancorat in prezent , atent si constient, a observa/ descrie realitatea, evenimentele, fara a emite judecati de valoare, a reactiona de la situatie la situatie, evitand evaluarile stereotipe si raspunsurile automatizate.

Pentru persoanele care adopta aceasta atitudine fata de propriile senzatii si experiente, studiile arata ca exista o deschidere si o constientizare superioara a experientelor intrapsihice, care coreleaza pozitiv cu dezvoltarea inteligentei emotionale si cresterea emotiilor pozitive .

Atitudinea de tip mindful este firesc abordata si in ce priveste lumea exterioara si aceasta atitudine scade stresul si creste nivelul de satisfactie in relatii. In acest context este usor de inteles de ce autori consacrati precum Kabat-Zinn au inclus tehnici de tip mindfulness in programele de educatie parentala. Acest autor a lansat o carte foarte bine primita de public, devenita o lectura de referinta , tradusa si publicata in romaneste cu titlul "Mindfulness pentru parinti".

In aceasta carte el defineste arta de a fi un parinte mindful (constient) ca fiind abilitatea de a pastra constant in minte ceea ce este important, de a putea, de-a lungul activitatilor si interactiunilor zilnice cu copiii nostri, sa dam din cand in cand doi pasi in spate, mai ales in situatiile dificile, si sa ne intrebam “ Ce este cu adevarat important aici ?”.

Care sunt avantajele in a fi un parinte constient (mindful)?

Numeroase studii derulate in ultimii 10-15 ani arata ca utilizarea de tehnici de tip mindfulness in cresterea copiilor se asociaza cu efecte pozitive, atat pentru parinti cat si pentru copii.

Pentru parinti s-au observat scaderea stresului/ efortului emotional, mai putine simptome de tristete/anxietate, precum si o reglare emotionala, inclusiv pentru furie, superioara. De asemenea, s-au evidentiat imbunatatirea comunicarii, cresterea increderii in abilitatile proprii de crestere/educare a copiilor, precum si stabilirea de scopuri mai clare si mai realiste in acest sens.

Pentru copii/ adolescentii implicati in studii ce implementeaza tehnici de tip mindfulness in familie s-au observat cresteri ale abilitatilor de comunicare, ale inteligentei emotionale, a satisfactiei de viata, precum si mai putine probleme de comportament , de tip anxietate/depresie sau abuz de substanta .

In plus s-au observat imbunatatiri semnificative in ce priveste relationarea parinte-copil, un climat afectiv mai favorabil, concomitent cu o disciplina mai consecventa, sustinuta prin rationament inductiv si nu prin pedeapsa.

Cum pot fi un parinte constient (mindful )?

• Pornind de la literatura de specialitate si de la rezultatele studiilor realizate pentru a testa interventiile de tip mindfulness in cresterea copiilor, un grup de psihologi din San Francisco (Larissa G. Duncan, J. Douglas Coatsworth, Mark T. Greenberg) au propus si testat un model de mindful parenting cu 5 dimensiuni de baza.

Programul educa 5 abilitati fundamentale astfel incat parintii sa constientizeze si sa accepte nevoile copiilor , dar si pe ale lor, urmarind armonizarea acestora, astfel incat nivelul de bunastare sa fie unul ridicat pentru toata familia, obiectivele educationale sa fie realiste, realizabile si relatia sa ramana una armonioasa, pozitiva.

Aceste dimensiuni sunt :

- ascultare activa, constienta, care merge dincolo de ceea ce spune copilul, integrand limbajul sau non-verbal si intelegand coloratura emotionala, nevoile, perspectiva proprie a copilului, a ceea ce sta in spatele cuvintelor lui.

Printr-o astfel de ascultare, impreuna cu atitudinea de interes si dorinta de a intelege, copilul poate fi incurajat sa comunice deschis, sa fie sincer si increzator in parintele sau.

- acceptare non-evaluativa pentru sine si pentru copil – adica acceptarea faptului ca fiecare om poate avea abilitati mai mult sau mai putin dezvoltate, succese si esecuri, vise dar si limite, inclusiv relatia parinte – copil poate fi una cu urcusuri si coborasuri, in care atat parintele cat si copilul pot avea dificultati.

Acceptarea non- evaluativa pentru sine si pentru copil nu inseamna sa nu existe exigente, standarde, insa acestea trebuie sa fie realiste, ajustate la varsta si abilitatile copilului, cat mai putin influentate de judecati subiective derivate din experientele de viata problematice ale parintelui.

- constientizarea emotiilor proprii si pe ale copilului - considerata abilitate centrala si in inteligenta emotionala, permite dezangajarea de reactii si comportamente ce apar ca raspuns automat la emotiile puternice / neplacute. Prin recunoasterea si acceptarea propriilor emotii, dar si pe ale copilului creste deschiderea spre dialog, spre gasirea de solutii . Pentru copil mai ales este extrem de important sa-i fie recunoscute si acceptate emotiile, mai ales atunci cand nu ii sunt indeplinite dorintele (ex “inteleg ca esti trist ca nu putem manca acum desert, si mie mi-ar fi placut, dar asa este regula familiei noastre –  desertul dupa masa.)

Constientizara propriilor emotii permite detasarea de ele – emotiile sunt doar emotii, luarea in considerare a imaginii de ansamblu, a relatiei, a calitatii interactiunii, astfel incat parintele sa-si poata “alege” reactia potrivita . Spre exemplu, daca constientizam dincolo de  faptul ca ne-a mintit, ca ii e frica copilului sa comunice deschis, ca furia noastra  la minciuna este doar un raspuns al ego-ului nostru ranit , putem alege in loc de un raspuns stereotip ( ex “te pedepsesc” )  unul mai adecvat, precum a discuta cu calm si a cauta solutii adecvate pentru viitor.

- reglare emotionala - exercitarea unui control adecvat asupra manifestarii emotiilor disfunctionale , precum furia sau frica intensa. Nu inseamna ca un parinte mindful nu are emotii negative, ca nu are momente de iritare, de furie , insa el regleaza reactia asociata lor sau, cum spuneam la inceput, face doi pasi in spate si  pune lucrurile in perspectiva, discernand ce este important de ceea ce este contextual, abia apoi "alege" o reactie.

Reglarea emotionala este esentiala in mentinerea unei relatii armonioase, dar este si un proces prin care  copilul invata cum sa realizeze la randul sau, reglarea emotiilor puternice, in special a afectului negativ. Are loc o invatare implicita, neintentionala, care va influenta pe termen lung bunastarea psihica si capacitatea de relationare a copilului.

-suport emotional (compasiune) pentru sine si pentru copil - aceasta fiind definita ca o tendinta spre afectivitate binevoitoare, care sa aline suferinta , opusa perfectionismului disfunctional sau tendintei spre (auto)invinovatire. Nu inseamna mila, nici compatimire. Ci mai degraba intelegere, empatie, suport.

In cazul parintilor ce dau dovada de compasiune in momentele dificile, de suferinta,copiii au o perceptie mai ridicata a suportului si acceptarii de catre parintii. Ei tind sa treaca mai usor peste eventuale esecuri, sunt mai intelegatori la randul lor cu ei insisi si motivati in general de dorinta de succes, nu de frica de esec, ceea ce scade riscul pentru depresie si anxietate si creste sansele de succes in viata.

Kabat-Zinn, M. (2009). Everyday blessings: The inner work of mindful parenting.

Duncan, L. G., Coatsworth, J. D., & Greenberg, M. T. (2009). A model of mindful parenting: Implications for parent–child relationships and prevention research. Clinical child and family psychology review, 12(3),

 preluat si pe https://iacbc.wordpress.com/2016/07/28/ce-inseamna-sa-fii-un-parinte-mindful/

Atașamentul anxios, anxietatea socială și depresia – cum se leagă între ele și unde putem interveni 

Înainte de a vedea care este legătura între ei, să începem prin a defini termenii – stil de atașament, respectiv atașament anxios, anxietate socială și depresie.

Stilul de atașament, ca și pattern general de interacțiune socială și reglare emoțională, se formează în copilăria mică, în relație cu persoana semnificativă, care îngrijește copilul, în funcție de temperamentul copilului și responsivitatea acestei persoane la nevoile lui. Copilul învață în cadrul relației cu persoana semnificativă, în copilăria timpurie, că este iubit, acceptat și își menține această stabilitate emoțională și dacă există momente în care nu i se răspunde prompt la solicitări , sau, dimpotrivă, învaâă că nu este suficient de iubit, de valoros, că trebuie să câstige mereu atenția și dragostea celuilalt, că modul în care i se răspunde la nevoi este fluctuant și poate să-l facă să sufere, chiar să se simtă abandonat.

Primul stil de atașament se numește securizant și se consideră ca aproximativ 60% din populație are acest stil . Cele din a doua categorie se numesc nesecurizante, de tip anxios, descris mai sus sau de tip evitativ dacă strategia pe care o alege copilul pentru a evita suferința este a nu se atașa/ implica emoțional în relație.

Stabilitatea stilului de atașament de-a lungul vieții este de 70% , o persoana are în general un amestec din cele 3 stiluri, dar unul predomină pe termen lung.

Ce este anxietatea socială ? Una dintre cele mai frecvente probleme de anxietate este frica că ne vom face de râs in public, în situații sociale sau de performanță. Aceasta poate duce la dificultăți în a cunoaște persoane noi, a ne adresa unor persoane cu autoritate, a merge la petreceri, a mânca/bea în public, precum și la dificultăți de a performa – de exemplu a lua cuvântul în ședință, a ține o prezentare, etc. Intensitatea stărilor de anxietate asociate acestor situații poate fi atât de mare încât persoana să evite sistematic astfel de situații, cu riscul deteriorării funcționării sociale și /sau profesionale.

Despre depresie în acest articol este relevant să subliniem că se caracterizează printr-o triadă de credințe negative – despre mine, despre ceilalți si despre viitor. Depresia este cea mai frecventă tulburare asociată celor de anxietate și interferează cu rezolvarea problemelor de anxietate dacă nu este și ea abordată în terapie.

Un studiul realizat în 2001 de un grup de psihologi din New York a arătat că dintr-un grup de 108 persoane care erau diagnosticate cu anxietate socială cea mai mare parte aveau stil de atașament anxios, restul atașament securizant.

Realizând o comparație în acest grup între cei cu stil de atașament anxios și ceilalți au observat că cei din prima categorie aveau un grad mai mare de anxietate, comportamente de evitare mai frecvente, o rețea socială mai redusă, simptome de depresie și satisfacție de viață mai redusă.

Marea majoritatea a celor cu anxietate socială și atașament anxios, spre deosebire de ceilalți , erau singuri sau divorțați, raportând în general un nivel redus de satisfacție în relațiile romantice.

Cercetătorii au explicat acest aspect prin strategiile diferite pe care oamenii le adoptă în legatură cu stilul de atașament anxios , sugerate chiar de inițiatorul teoriilor atașamentului, J Bowlby (1973) : “în ochii lor lumea este un loc impredictibil și fără confort în care pot fie să lupte fie să se retragă”

Cei care aleg sa lupte dezvoltă o strategie de compensare – trebuie să merit dragostea și atenția – și au predominant anxietate de performanță, tendințe spre perfecționism, și pot funcționa relativ bine, social, romantic, profesional, cu costuri emoționale destul de ridicate însă.

Cei ce aleg retragerea sociala sunt cei mai afectați, evitarea situațiilor care ii fac anxioși este pe termen scurt un mod de protejare, dar costurile pe termen lung sunt mari – accentuarea anxietății, singuratate, depresie.

Unde putem interveni ?

În primul rând în programe de parenting, pentru a învăța părinții cât este de important este și cum să dezvolte atașamentul securizant.

În al doilea rând – în educația publicului larg , pentru a recunoaște din timp stilul de atașament anxios, tulburările de anxietate legate de situații sociale, strategiile de evitare și a interveni inainte de a se asocia cu deteriorarea funcționării sociale , profesionale și depresie.

În al treilea rând – în promovarea autocunoașterii și optimizării relațiilor de cuplu prin adaptarea interacțiunilor sociale și romantice la stilurile de atașament ale celor doi.

Și, nu în ultimul rând, în cadrul psihoterapiei anxietății sociale, pentru că atunci când este asociată cu atașament anxios progresul este mai lent și importanța relației terapeutice este mult mai mare.

Eng, W., Heimberg, R. G., Hart, T. A., Schneier, F. R., & Liebowitz, M. R. (2001). Attachment in individuals with social anxiety disorder: the relationship among adult attachment styles, social anxiety, and depression. Emotion, 1(4), 365.

De ce ar trebui sa stim sa reglam emotiile ? Reglare vizează intensitatea emoţiei, având ca obiectiv scăderea, menţinerea sau creşterea ei, în funcţie de scopuri si context, astfel incat sa maximizeze starea de bine a individului si calitatea relatiilor sau performantei acestuia.

James J. Gross este unul dintre cei mai influenţi autori în literatura crescândă dedicată reglării emoţionale. Conform acestui autor, 

momentele in care se poate interveni pentru reglarea emotiei sunt : la nivel de situatie declansatoare, la nivel de atentie acordata acesteia, in evaluarea si reevaluarea situatiei, precum si in intensitatea raspunsului emotional. 

Primele strategii se adresează situaţiei externe, cu focus pe problemă, următoarele două sunt însă stategii cognitive, care se adresează atenţiei şi evaluării situaţiei.

Ghidarea atenţiei se face în aşa fel încât să modifice traiectoria emoţie- răspuns, prin câteva stategii precum : distragerea, supresia gândului, ruminaţia, mindfulness. Dintre acestea, distragerea este eficientă, pe termen scurt însă, iar celelalte două au efecte maladaptative.

Modificările cognitive presupun modificarea evaluării iniţiale a situaţiei astfel încât să se modifice şi emoţia pe care situaţia respectivă o produce. Cea mai studiată este reevaluarea cognitivă, care presupune reconstruirea evenimentului emoţional în termeni non-emoţionali (Gross, 2001). Aceasta se poate realiza în câteva moduri, printre care detaşare şi reducere a semnificaţiei personale a situţiei, aternativa fiind focus pe reevaluarea situaţiei şi reinterpretarea conţinutului emoţional ca neutru. Reevaluarea a fost considerată, în urma a numeroase studii, o metodă foarte eficientă de reglare emoţională.

Ultima familie de strategii, modularea răspunsului, vizează modificarea uneia sau mai multora dintre componentele experienţiale, comportamentale sau psihofiziologice ale unei emoţii. Acesta este stadiul final al producerii emoţiei, aceste componente au deja o tendinţă conturată, imprimată, reglarea intervenind pentru ajustarea ei.

Astfel de tehnici sunt supresia expresiei emoţionale şi modularea activării fiziologice prin biofeedback, tehnici de respiraţie sau relaxare musculară progresivă. (Lazarus, 1975, Koole, 2009).

O a treia formă vizează modificarea răspunsului experienţial, promovând acceptarea de tip mindfulness a experienţei emoţionale, cu deschidere şi curiozitate, fără tendinţa de a controla sau inhiba consecinţele ei (Blackledge & Hayes, 2001).

Studiile din ultimii ani au evidenţiat superioritatea reglării emoţionale prin reevaluare, care duce la o scădere a raspunsului subiectiv şi fiziologic la emoţiile negative, conducând la o creştere a emoţiilor pozitive în defavoarea celor negative (McRae si colab., 2012), la detaşarea subiectului de emoţii nedorite (Shiota si Levenson, 2012) şi la persistenţa mai ridicată în sarcini frustrante (Szasz si Szentagotai, 2011).

Reglarea emoţională focalizată pe antecedent are loc timpuriu în procesul de generare a emoţiilor, înainte ca emoţia să fi fost complet formată, influenţând componenta subiectiva şi expresia ulterioară a emoţiei (exemplul prototipic este reevaluarea cognitivă). Reglarea răspunsului are loc spre finalul procesulului de generare al emoţiei, de aceea permite o intervenţie limitată. Cum emoţia este deja formata, strategiile focalizate pe răspuns modulează expresia emoţiei, mai puţin componentele experienţiale şi fiziologice (exemplul prototipic fiind supresia expresiei emoţionale).

În concluzie, strategiile cel mai bine susţinute empiric sunt reevaluarea cognitivă şi acceptarea, ambele se regăsesc în terapiile de tip CBT, clasic sau aparţinând celui de-al treilea val (ACT şi mindfulness).

Reevaluarea este recunoscută ca fiind unul din ingredientele active ale REBT/CBT tradiţionale (Ellis, 1980), în timp ce acceptarea este considerată centrală în abordări terapeutice mai recente, cum ar fi terapia prin acceptare şi angajament (ACT, Hayes et al., 1999), terapia comportamentală dialectică (DBT, Linehan, 2013) sau terapiile bazate pe mindfulness (Baer, 2005).

Reevaluarea a fost definită ca şi ”o formă de schimbare cognitivă care implică construcţia unei situaţii potenţial emoţionale într-un mod care modifică impactul ei emoţional” (Lazarus, 1991). Studii clasice conduse de Lazarus în paradigma stres-coping s-au focalizat de asemenea pe acest tip de reevaluare (Lazarus & Folkman, 1984).

Pe de altă parte, acceptarea e definită ca o abordare care promovează experienţierea plenară a emoţiilor, gândurilor şi senzaţiilor corporale, chiar şi atunci când sunt dureroase, fără a încerca modificarea, controlul sau evitarea lor, implicând astfel o deschidere la experienţe interne neplăcute şi o disponibilitate de a rămâne în contact cu ele (Hayes et al., 1999). În terapiile celui de al treilea val, mai ales în ACT, acest proces este utilizat pentru a contracara evitarea experienţială.

Inclusiv reevaluarea, în paradigmele recente, orientate mai mult spre cercetare fundamentală (cum ar fi paradigma reglării emoţionale) presupune în unele studii o formă de detaşare emoţională, subiecţii find îndemnaţi ” să se gândească la ceea ce văd într-un asemenea mod astfel încât să nu mai simtă emoţie” (Gross, 1998, p. 227). Aceste studii au arătat beneficii ale reevaluării, precum reducerea emoţiilor negative şi a expresiei lor, în comparaţie, cel mai frecvent, cu supresia.

În afară de acest tip de reevaluare detaşată, care a fost obiectul celor mai multe

studii pe această temă, alte câteva s-au ocupat de reevaluare pozitivă, individul fiind instruit să caute şi să recunoască şi aspectele pozitive ale situaţiei emoţionale (Folkman & Moskowitz, 2000). Deşi mai ecologică, această metodă este greu de aplicat în situaţii foarte dramatice.

Un studiu realizat în 2012 de McRae şi J. J. Gross – investighează reevaluarea cognitivă prin maximizarea emoţiilor pozitive vs reevaluare cognitivă pentru minimizarea emoţiilor negative, manipularea se face prin expunere la imagini cu conţinut emoţional negativ şi neutru, înregistrând arousalul prin răspunsul electrodermal şi prin autoraportare de arousal şi valenţă emoţională. Concluzia studiului a fost că reevaluarea prin maximizare a emoţiilor pozitive duce la o schimbare calitativă, de valenţă, cu modificare redusă a nivelului de arousal, spre deosebire de reevaluarea pentru reducerea negativităţii, care se asociază cu reducere semnificativă a răspunsuluii fiziologic.O observaţie interesantă la acest studiu – subiecţii din condiţia maximizarea pozitivităţii au raportat aplicare în numar mai mare a strategiei indicate(22/30 vs14/28).

De preferat ar fi ca reevaluarea să fie învăţată şi utilizată de subiecţi în situaţii ecologice cât mai diverse, nu atât pentru detaşare emoţională sau maximizare a aspectelor pozitive, ci mai ales de a transforma o emoţie negativă disfuncţională (de exemplu depresie) într-o emoţie negativă dar funcţională (de exemplu tristeţe), prin restructurare cognitivă, care permite angajarea persoanei în comportament adaptativ, chiar dacă experienţiază în continuare discomfort psihologic (Ellis,1980, Beck&Fernandez, 1998).

O abordare aparte, tot de reevaluare, a unor cercetători de la Harvard, este cea de reevaluare a răspunsului fiziologic la situaţia care determină emoţia (Jamieson et al, 2010), arătându-se că reevaluarea arousaluluiîntr-o manieră pozitivă poate creşte performanţa în sarcină.

Utilitatea, inclusiv pentru strategiile desemnate prin studii ca eficiente, este limitată în viaţa de zi cu zi, fie datorită rupturii dintre cercetarea fundamentală şi aplicaţiile ecologice, fie datorită predispoziţiilor diferite ale indivizilor spre a utiliza o tactică sau alta, corelat şi cu eficienţa diferită funcţie de intensitatea stimului – reală sau percepută şi de nivelul de reactivitatea emoţională (Carthy, T.& Gross, J. J.,2010). Eficienţa reevaluării spre exemplu, va fi foarte diferită în situaţii de viaţă faţă de cele de experiment, pentru o persoană care de obicei îşi reglează emoţiile prin supresie sau are un nivel ridicat de neuroticism.

Esenţial este ca, pe lângă înţelegerea nevoii de a folosi metode eficiente de reglare emoţională, să exersezi acea metodă în împrejurări diverse, pentru a automatiza treptat utilizarea ei, corelat cu o bună autocunoaştere personală şi expectanţe realiste iniţiale. Este cu atât mai dificil, dar mai necesar acest exerciţiu, deşi iniţial poate parea puţin eficient, dacă sunteţi o persoană cu o reactivitate emoţională mare sau obişnuită să-şi regleze emoţiile prin supresie a gândului sau expresiei emoţionale

Orientarea preponderent spre negativ a atentiei, numita biasarea negativă a atenţiei consta in cresterea nivelului de alocare a atenţiei către stimulii negativi, comparativ cu atenţia persoanei respective faţă de cei neutri sau pozitivi, dar şi comparativ cu alte persoane. În limbaj popular se poate traduce prin expresia “ a vedea mereu jumătatea goală a paharului ‘.

Biasarea atenţiei a fost definită şi explicată diferit de diverse grupuri de cercetători – unii spun că sistemul atenţional al unor persoane este mult mai sensibil la stimuli ameninţători, atenţia fiind în mod automat, inconştient, îndreptată spre aceştia, aceste persoane fiind hipervigilente la stimulii negativi (LeDoux, Ohman, anii ’90). În plus, spun aceşti cercetători, în mod conştient apare apoi evitarea analizării suplimentare a acestor stimulii, ceea ce împiedică normalizarea stării de anxietate declanşată.

Rezultatele studiilor, susţinute şi de o meta-analiză din 2010,au fost în primul rând că biasarea negativă exista la toate persoanele anxioase, ea poate fi indusă şi persoanelor ne-anxioase, prin învăţare neintenţionată (spre exemplu mama-copil), aceasta duce la o creştere a vulnerabilităţii în situaţiile de stres ulterioare, respectiv la creşterea anxietăţii.

Partea bună a lucrurilor este însă că antrenarea atenţiei se poate face şi dinspre negativ spre neutru, de exemplu, într-un studiu un astfel de antrenament este urmat de măsurarea reacţiei la stresul mutării pentru studii în altă ţară – MacLeod & Bridle, 2009 – iar la cei ce au beneficiat de antrenarea atenţiei spre neutru nivelul de distres a fost mult mai mic decât la ceilalţi. Un număr mare de studii aduc dovezi în acest sens, antrenamentele de acest tip s-au asociat cu reduceri semnificative ale simptomatologiei anxioase (există spre exemplu o analiză tip review , pe un număr mare de studii, din 2010, a lui Yair Bar-Haim, pe această temă).

Ca urmare a acestor dovezi, există în prezent o tendinţă tot mai mare de a studia eficienţa unor protocoale optime de antrenare a atenţiei, cu sau fără psihoterapie, în tratamentul tulburărilor de anxietate .Se mizează mult pe faptul că aceste antrenamente se pot realiza online, fiind astfel foarte uşor accesibile unui număr mare de persoane.(Carlbring et all, 2012).

Nu în ultimul rând se încearcă dezvoltarea de produse alternative, precum jocuri pe calculator, tabletă, telefon, care să fie mai atractive, inclusiv copiilor, pentru care sarcinile de tip dot probe sunt relativ dificile şi ineficiente, mai ales dacă au sub 7 ani.

Efectele acestui tip de antrenament au fost evidenţiate şi pentru optimizarea stărilor emoţionale ale persoanelor stresate, ale angajaţilor spre exemplu, un studiu arată ca în urma antrenării unui grup de angajaţi din vânzări cu o proba în care trebuiau să caute o faţă zâmbitoare între alte 15 încruntate a dus la scăderea stresului, atât autoperceput cât şi evaluat prin nivelul hormonului de stres, numit cortizol (Dandeneau,Baldwin, Baccus and Pruessner,2007).

Biasarea negativă a atenţiei a fost de asemenea corelată cu simptome mai mari de anxietate şi depresie la persoanele care au fost diagnosticate cu boli grave, de aceea implicaţiile acestui tip de antrenament nu pot fi neglijate nici în domeniul îngrijirii sănătăţii, în special pentru bolnavii cronici.

Un domeniu aparte, unde cercetarile sunt încă puţine, vizează evitarea biasării negative la copiii, corectarea acestor biasări când apar, cu largi implicaţii în educaţie şi parenting.

Până când aceste aplicaţii vor fi pe deplin testate, apoi puse la dispoziţia publicului larg ar trebui să evităm să ne biasăm atenţia noastră sau a celor din jur, în special a copiiilor noştri, către negativ.

A cauta şi analiza excesiv ameninţările, riscurile, nu va duce neapărat la o siguranţă sporită, ci va dezvolta probabil, după cum aţi văzut, o vulnerabilitate crescută pentru anxietate, ceea ce în mod sigur nu contribuie la confortul nostru fizic şi, mai ales, emoţional.

Ce sunt stilurile de ataşament ?

Teoria atașamentului, formulată iniţial în anii ’60 de psihiatrul de copii britanic John Bowlby și de către psiholoaga canadiană Mary Ainsworth, descrie și integrează științific nevoia ființelor umane de a forma și întreține legături emoționale puternice față de alte ființe umane.

John Bowlby a folosit acest termen pentru prima dată în lucrarea sa despre atașamentul mamă-copil, în contextul comportamentului social. Pe fundamentul teoretic al Teoriei atașamentului, Mary Ainsworth operaționalizează interacțiunea atașantă și o probează empiric prin testul intitulat Strange situation, prin care, în mod ingenios s-a pus în evidenţă faptul că în jurul vârstei de un an – un an şi jumătate , când este lăsat singur cu o persoană străină (cercetătorul) , la revenirea persoanei de referinţă (mama), copiii se manifestă diferit. Aceste tipuri de manifestări stau la baza definirii tipurilor de ataşament, acestea fiind relativ stabile în timp :

- Atasament sigur (securizant) – copilul plânge în lipsa persoanei de referinţă, dar este consolat relativ uşor de persoana străină, este bucuros la revenirea mamei, o întâmpină alergând spre ea. Aceşti copii explorează cu dezinvoltură mediul, au o mare încredere în disponibilitatea persoanei de referinţă, care dă dovadă de sensibilitate şi promptitudine la nevoile lui.

- Ataşament nesigur (insecurizant) anxios - copilul plânge, este nervos în lipsa persoanei de referinţă, nu este consolat de persoana străină, la revenirea mamei (persoanei de referinţă are atitudine ambivalentă, între a se bucura şi a o pedepsi pentru că a plecat. Copiii din această grupă nu pot dezvolta o atitudine de explorare , de adaptare, permanent sunt preocupaţi de a obţine atenţia persoanei de referinţă, pe care o găsesc impredictibilă, adesea persoana nu este disponibilă - nici atunci când este în apropiere.

- Ataşament nesigur (insecurizant) evitativ – copilul este relativ indiferent la plecarea /revenirea persoanei de referinţă, se joacă singur , se împrieteneşte foarte repede şi necritic cu persoanele străine. Reacţiile fiziologice demonstrează însă că ei nu sunt de fapt indiferenţi, situaţia este stresantă, doar că în urma refuzării repetate a suportului, copilul încearcă să evite stresul prin ne-ataşare.

- Ataşament dezorganizat – apare la copiii care sunt neglijaţi, abuzaţi, instituţionalizaţi, care nu au o persoană de referinţă (în general, se consideră că persoana de referinţă este cea care se ocupă intensiv de creşterea copilului în primele 6-8 luni de viaţă, dar este posibil ca ataşamentul să se dezvolte pentru mai multe persoane de referinţă, una fiind principală sau pentru care aceasta reprezintă atât consolare cât şi ameninţare, relaţionarea fiind incoerentă. Se asociază adesea cu mişcări stereotipale, cu ticuri, cu reacţii paradoxale.

Există o oarecare plasticitate, adică posibilitate de modificare a stilului de ataşament de-a lungul copilăriei, dar stabilitatea acestuia a fost dovedită prin numeroase studii. În plus studiile au arătat că la copiii de vârstă şcolară mică abilităţile de relaţionare, de adaptare la grădiniţă/ şcoală sunt superioare la copiii cu stil de ataşament securizant. Problemele emoţionale şi comportamentale sunt mai frecvente la celelalte stiluri , cu accentuare înspre vârsta adolescenţei.

S-a pus de asemenea în evidenţă că tipul de ataşament al mamei corelează strâns (80%) cu cel al copilului, o mamă cu ataşament insecurizant, datorită dificultăţilor proprii de relaţionare, va influenţa formarea aceluiaşi tip de ataşament la copil. De asemenea , patologii precum stres postraumatic, depresie postpartum, anxietate generalizată, tulburări de personalitate – ale mamei, influenţează dezvoltarea ataşamentului la copil.

Cum se manifestă stilurile de ataşament la adulţi ?

Statisticile spun că peste 50% dintre adulţi au stil securizant de ataşament, aproximativ 20% au stil anxios, aproximativ 25% au stil evitativ, iar între 3- 5 % au stil de ataşament dezorganizat ( Amir Levine, Attached).

În funcţie de stilul de ataşament diferă atitudinea individului faţă de intimitate, de rezolvarea conflictului, de sex. Diferă de asemea abilităţile de exprimare a dorinţelor şi nevoilor, precum şi expectanţele legate de partener /relaţie.

În general, persoanele cu stil de ataşament securizant sunt confortabili cu intimitatea, sunt calzi şi iubitori, au relaţii de lungă durată, relaţionează bine inclusiv cu persoane cu ataşament insecurizant, sunt părinţi atenţi şi sensibili la nevoile copiilor lor.

Persoanele cu ataşament evitativ îşi găsesc cu greu stabilitatea în relaţii, sunt la început foarte implicaţi romantic, tind să idealizeze partenerul, dar nu sunt cu adevarat deschişi, nu răspund bine nevoii de intimitate a celuilalt, se simt rapid “confiscaţi” şi trebuie să rupă relaţia.

Persoanele cu ataşament anxios sunt dependente de partener, au nevoie permanent de atenţia şi dovezile acestuia de iubire, sunt geloase, mereu cu frica că vor fi părăsite.

Şi, de parcă nu ar fi fost suficient de greu să ai o viaţă emoţională şi romantică armonioasă dacă ai ataşament insecurizant, persoanele cu ataşament anxios sunt atrase ca un magnet de persoane cu ataşament evitativ, “ greu de cucerit “. Literatura marilor iubiri este prin excelenţă o antologie a suferinţei din dragoste ce derivă din ‘capcana atracţiei romantice dintre stilul anxios şi cel evitativ’.

Primul pas este înţelegerea propriului stil de ataşament, a celui al partenerului,copiilor, optimizarea relaţionării cu aceştia pentru relaţii mai bune şi mai armonioase.

Bineînţeles, acest scurt articol este departe de a fi epuizat subiectul, dar reprezintă un prim pas spre înţelegerea sursei dificultăţilor cu care ne confruntăm în relaţiile cu cei apropiaţi.

Pentru o inţelegere cât mai bună a acestor aspecte, şi mai ales, strategii specifice pentru fiecare tip de ataşament voi reveni în articole viitoare. Până atunci, recomand celor interesaţi cartea STILURILE DE ATAȘAMENT. O nouă teorie a atașamentului. Cum să găsești și să păstrezi o relație de cuplu fericită, autori Amir Levine şi Rachel S.F. Heller, Editura ASCR, 2015.

Cei mai mulţi oameni nu ştiu dacă au sau nu nevoie de un specialist atunci când se confruntă cu probleme emoţionale, precum cele legate de anxietate sau depresie. 

Vă prezint în continuare  ADD - Anxiety and Depression Detector (Means - Christiansen , 2006) ,  un set scurt, de 5 întrebări, testat pe un număr mare de subiecţi, care face o detecţie foarte bună a problemelor de  anxietate şi depresie. 

Răspundeţi cu DA sau NU :

1) Aţi avut vreodată perioade bruşte în care să vă simţiţi , fără motiv,  foarte speriat, îngrozit şi inconfortabil ? 

2) Aţi  putea spune că aţi avut vreodată probleme cu nervii sau aţi fost speriat , ingrijorat, la culme, fără cauze evidente ?

3) S-ar putea spune că a fi neliniştit şi a te simţi incomod în preajma altor oameni  este o problemă în viaţa d-voastră ? 

4) Aţi avut vreodată o perioadă de  una sau mai multe săptămâni când v-aţi pierdut interesul pentru majoritatea lucrurilor, precum munca, familia, hobby-urile sau alte lucruri care de obicei vă plăceau ? 

5) Unii oameni au avut experienţe îngrozitoare, precum a fi atacat sau ameninţat cu arme, a fi prins într-un incendiu, accident, calamitate naturală, a participa la un război, a fi agresat fizic, sexual, sau a vedea cum cineva este rănit grav/ omorât. Vi s-a întâmplat vreun astfel de lucru ?

 Dacă da, în următoarele luni de zile aţi avut frecvent coşmaruri legate de această experienţă, amintiri nedorite, retrăiri ale situaţiei respective ?

Dacă răspunsul la una sau mai multe întrebări este DA ar fi utilă solicitarea unei evaluări mai detaliate a unui specialist, pentru a  vedea dacă este nevoie de o intervenţie psihologică pentru optimizarea stării d-voastră. 

Nu ezitaţi s-o faceţi, unele probleme ţin de conjunctura de viaţă şi se diminuează de la sine odată cu rezolvarea problemelor curente, dar nu toate se remit de la sine. Riscul cel mai mare este cronicizarea lor  sau acutizarea  dacă apar evenimente nedorite în viaţa            d-voastră.